"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

marți, 28 februarie 2017

joi, 16 februarie 2017

ghicitoare

Antihristul
îi face pe orbi să vadă
fără să deschidă ochii
pe paralitici
să umble
fără să se scoale
și pe morți
să trăiască
fără să
învieze...

nu vi se pare cunoscut?

duminică, 12 februarie 2017

dicționar

când vorbesc despre DRAGOSTE
nu mă refer la un sentiment
ci la
lumină și putere:

la lumina ce
luminează
temelia ultimă
netrecătoare
a ființelor și lucrurilor;

și puterea
de a avea comuniune cu ele
la acel nivel....

la
lumina ce-mi descoperă
persoana dintr-un om

și puterea
de a rămâne în comuniune cu ea
indiferent de comportamentul
omului...

EU-L RISIPITOR (o simțire a Evangheliei de azi)

Nu știu voi cu ce ați rămas din Evanghelia de azi, dar  mie mi s-a părut că-L văd, în tatăl din Pildă, pe Hristos răstignit între cei doi tâlhari...
Căci cei doi fii ai Tatălui sunt, evident, doi tâlhari.
Fiul Risipitor vrea partea lui: frate-su, mai bolnav, vrea toată averea. De aceea, îl doare partea cheltuită de fratele său, nu plecarea și nici decăderea fizică și morală a acestuia. Și nu se îndură, pentru a nu-și diminua moștenirea, să taie un miel ca să petreacă împreună cu prietenii săi, altă dovadă că nu iubea pe nimeni.
Avem un fiu care pleacă să-și facă pofta. Și altul, care pentru același lucru, rămâne. Amândoi sunt niște egoiști. Nici unul nu-și iubește părintele. Amândoi se iubesc, cu pasiune, doar pe ei înșiși.
Iar egoismul este cea mai gravă boală a sufletului, pentru că risipește esența vieții, sămânța vieții veșnice din noi: capacitatea de a iubi.
Toți oamenii se nasc cu bobul de grâu al iubirii în ei: dar cei care nu-l îngroapă în pământul dragostei de Dumnezeu și aproapele, adică în pământul Bisericii, ci îl păstrează pentru ei înșiși, îl fac să nu dea rod, să se usuce și să moară. Și odată cu el, moare sufletul...
În cei doi frați din pildă, avem două feluri de egoism, ilustrat în istorie de neamuri și Israel: egoismul trupesc și egoismul duhovnicesc, Sau, altfel formulat, egoismul lumesc și cel religios.
Egoismul lumesc reprezentat de Fiul Risipitor: vrea un loc plăcut în lume, vrea un loc în Rai dar a greșit direcția și metoda, pentru că și-a greșit învățătorul. Dar când va înțelege asta, se va întoarce și se va corecta.
Egoismul duhovnicesc este cel care nu vrea, ca fratele său risipitor, un loc în Rai, ”o parte din averea Tatălui”: ci vrea tot Raiul doar pentru sine. Vrea, și acesta e întunecatul secret pe care încearcă să-l ascundă sub asceza și ascultarea lui, locul Tatălui. Dacă egoismul Fiului Risipitor este omenesc, cel al fratelui său este demonic.

În Pilda Fiului Risipitor Îl văd pe Dumnezeu răstignit, cu mâinile întinse către cei doi tîlhari de lângă El: ca să-i apuce și să-i ducă, în Rai, pe amândoi. Dar, din nefericire, doar unul singur a vrut asta... Doar cel care și-a dat seama că adevărata iubire nu era cea ”predicată” de pofta sa, nici de femeile sau prietenii cu care își mâncase averea, ci iubirea Tatălui, iubirea plină de înțelegere și iertare, care îmbrățișează necondiționat....

De pe Cruce Viața veșnică ne întinde, zi și noapte, mâinile Sale. Dar noi vrem, cu o încăpățânare tragică, mereu hrănită de această lume, să ne trăim viețile noastre. 
Iar viața mea nu e decât drumul meu către moarte... Privită atent și de aproape, viața mea nu înseamnă de fapt decât păcatele mele și moartea mea...
Există o singură Viață pentru noi toți. Vă rog, nu încercați să vă luați partea sau să o luați toată pentru voi: nu veți face decât să vă risipiți și să vă pierdeți. Și să lăsăm această Viață mai rănită și mai slăbită următoarei generații, copiilor noștri...
Cred că morala acestei pilde poate fi formulată și așa:
Haideți să ne oprim! Haideți să ne dezintoxicăm de această otravă, de acestă cultură, de această școală a morții veșnice care este egoismul.
Haideți să învățăm iubirea Tatălui de la Domnul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt.
Haideți la Biserică. Haideți să învățăm, împreună, să fim fii și frați.

BISERICA și LUMEA RELIGIOASĂ

Într-una din întâlnirile sale cu obștile monahale din Rusia, schiarhimandritul Ioachim Parr spunea:
Rusia moare, înghițită de lumesc. Și nimeni nu-i întinde o mână de ajutor de care ar putea să se sprijine. Iată, noi, cei ce ne-am adunat aici, suntem gata să ne aducem jertfa?”
Citind aceste cuvinte, mi s-a părut că aud, în sfârșit, strigătul Bisericii dintr-o țară, expresia patriotismului ei specific: Patria noastră moare, înghițită de lumesc!! 
Nu de imoralitate sau interese politice oculte; nu de consumerism sau epidemii; nu de globalizare și jaf economic organizat; nu de corupție sau dependențe. Nu. De toate acestea se ocupă sau ar trebui să se ocupe alte instituții. Ale acestei lumi. Lumești.
Biserica este în lume, dar nelumească. Și este aici, în lume, cu misiunea izbăvirea oamenilor, de lumesc.
Adică, de fapt, Biserica nu se ocupă de morală sau cultură, economie ori sănătate. Desigur, poate face gesturi care pot fi catalogate de un ochi profan ca economice sau culturale. Dar, dacă ele nu sunt făcute ca să scoată oamenii din lumesc, nu sunt ale Bisericii, ci ale lumii religioase. Iar lumea religioasă nu este Biserica.
Dacă e greu să înțelegem cele scrise mai sus e în primul rând pentru că Ortodoxia românească, de pildă, constă dintr-o covârșitor de multă lume religioasă și, foarte puțină Biserică.
Diferența dintre lumea religioasă și Biserică e simplă, extrem de vizibilă, pentru cei care vor să vadă: lumea religioasă e acel segment al populației care a ales religia pentru a-și atinge scopurile din lume, pentru a ocupa locul dorit în lume. Biserica, e adunarea celor care vor să învingă lumea, să răzbească, nu la sfârșitul vieții, ci în tot ce fac, din lume.
De exemplu, filantropia lumii religioase, rezolvă o problemă economică neacoperită de instituțiile lumești abilitate. Pe când milostenia Bisericii, este o parte din Liturghie, folosește materia și ritualul milosteniei, pentru ca omul să simtă harul, lumina și aerul Împărăției nelumești pe care o reprezintă.
Altfel spus, milostenia lumii religioase este o parte din faptele prin care să răzbești în viață, o parte a schimbului cu Dumnezeu: eu fac milostenie cu un flămând, iar Dumnezeu îmi va da ceea ce Îi cer din lume. De aceea, milostenia lumii religioase este, în realitate, desacralizată. Adică, lumească. De aici.
Pe când cea a Bisericii este făcută tocmai în scopul sacralizării vieții, mărturiei nelumești a sfințeniei, a prezenței lui Dumnezeu; și prin acesta, a ieșirii din lume, care la nivelul persoanei este o ieșire din sine....
Ieșirea din lumesc nu înseamnă ieșirea din viața cotidiană, din aspectele ei formale, economice, culturale, civice sau politice. Ci toate acestea trăite cu altă intenție fundamentală. Cu intenția, mereu prezentă ca fundament și vector tainic, ca, indiferent de activitatea în care suntem prinși, ea să continue Liturghia, lucrarea Liturghiei, de a scoate lumea din lumesc, de a o înălța permanent din tenebrele egoismului, în care a prăbușit-o păcatul, spre lumina nepieritoare a iubirii curate, pe care a răsărit-o în lume, Crucea.  De exemplu, pot merge la serviciu doar ca să câștig bani și să mă perfecționez în meseria mea. Omul religios rămâne la aceste scopuri, singura deosebire față de omul profan, de omul care se bazează pe puterile proprii, este că omul religios cere și ajutorul lui Dumnezeu pentru împlinirea acestor deziderate. Pe când omul Bisericii, vine la serviciu ca, în primul rând, să se desăvârșească (și acolo) în practicarea iubirii creștine, care e nelumească.
Ca să spun așa, Biserica învinge lumescul, pe când lumea religioasă, doar îl administrează religios.
Dar Dumnezeu nu s-a întrupat ca să creeze o lume religioasă. Tocmai lumea religioasă L-a răstignit.
Israelul din vremea Mântuitorului era o lume religioasă preocupată de locul său în lume. Și L-a ucis pe Dumnezeu pentru că nu Se întrupase pentru asta, pentru așezarea Israelului pe locul său măreț din lume, ci pentru scoaterea Israelului din lume. Iar pentru omul religios, ca și pentru omul profan, ieșirea din lume este echivalentă cu moartea. O acceptă ca inevitabilă la sfârșitul vieții; dar, acum și aici, ca intenție și lucrare permanentă a Adevărului în lume, nu.
Ca să luăm un exemplu recent și dureros:, atât Sinodul din Creta, cât și contestarea lui, sunt evenimente ale lumii religioase, nu ale Bisericii. Acest Sinod nu s-a făcut pentru că Duhul Sfânt a vrut să comunice ceva Bisericii prin el; ci la comandă politică. Iar reacția la Sinod a ”nepomenitorilor”, nu e nici ea a Duhului Sfânt, ci a lumii religioase, pentru că a fost sufletească, nu duhovnicească.
Atât pentru a schimba, cât și pentru a apăra Adevărul, trebuie să te situezi în afara Lui.
Cei care au Adevărul în lăuntrul lor, sunt neîncetat schimbați și apărați de Adevăr. și astfel sunt purtați de lucrarea Adevărului tot mai departe de lume: sunt oameni tot mai nelumești... 
Și sunt oamenii care nu lasă o țară să piară în lumesc. Sunt acei puțini pentru care Dumnezeu ține o țară, așa cum ar fi ținut Sodoma și Gomora dacă ar fi fost acolo 5 drepți.. 
Sunt Biserica.


sâmbătă, 11 februarie 2017

știați că?

știați că
venind pe lume
ați luat virusul unei boli
numită ”egoism”

care-i face pe oameni
să se sinucidă
cu propriile vieți?

și că
Biserica este singurul
spital pentru
egoiști?



vineri, 10 februarie 2017

adevărata dimineață


doar când
deschid Evanghelia
și viața lui Iisus
răsare în mine

limitele vieții mele
devin transparente

și
dincolo de mine
se vede

veșnicia...


miercuri, 8 februarie 2017

decalogul democrației


din punct de vedere moral
democrația înseamnă
un sistem de instituții
care să nu mintă și să nu fure
ca să asigure cetățeanului
cele mai bune condiții
de-a nu avea alt dumnezeu afară de sine însuși
de a trăi în desfrânare și a ucide copiii nenăscuți
de a-și abandona civilizat părinții în azile
și de-a pofti cu succes 
femeia și avutul aproapelui...




sâmbătă, 4 februarie 2017

civism total

tot mai mulți oameni se revoltă
împotriva corupției 
guvernelor

și tot mai puțini
împotriva corupției
propriilor inimi...

toți cei care mărșăluiesc pe străzi
vor în țara lor
aceleași condiții ca în lumea civilizată
de-a se iubi pe ei înșiși...

pe când protestatarii din Biserică
mărșăluiesc în propriile inimi
scandând Numele lui Iisus
până dau jos din ei
guvernul 

acestei lumi...

vineri, 3 februarie 2017

mi-e dor de nunta mea

mi-e dor
mi-e dor de nunta
mea din Cana
când Iisus
a umplut vasele
păcatelor mele
cu dragostea Lui
până Sus....

mi-e dor
mi-e dor de nunta
mea din Cana
când Dumnezeu
m-a îmbătat
de fericire
cu cel mai amar
plâns
al meu...

miercuri, 1 februarie 2017

treaz

treaz
ești numai din clipa
când începi să auzi 

că Dumnezeu îți spune 
”te iubesc”

cu fiecare bătaie 
a inimii tale...