"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

duminică, 30 octombrie 2016

Calea îngustă a creștinului în politică

Nu există în spațiul public românesc o persoană care să fi fost chestionată cu privire la colaborarea sa cu fosta Securitate de atâtea ori de câte ori a fost chestionat Marian Munteanu. Deși a negat de zeci de ori, întrebarea reapare ostentativ.
Este un adevăr indubitabil faptul că zeci de mii de foști nomeclaturiști, securiști și turnători la Securitate au trăit linștiți după decembrie 1989. Nu avem nevoie de nicio dovadă în acest sens. Știm cu toții că, cu foarte puține excepții, cei de dinainte de 1989 au fost de fapt cei de după 1989. Aceeași care acum își văd liniștiți de pensiile grase plătite de stat sau care încă mai activează în instituțiile publice. Unii au continuat să activeze în servicii, unii au ajuns senatori sau deputați, unii au fost miniștri, zeci de mii au continuat să activeze în aparatul de stat. Cu toții au tolerat vandalizarea țării din ultimii 25 de ani. 
Marea majoritate a acestor foști nomenclaturiști, securiști și turnători la Securitate nu au fost deranjați niciodată cu vreo întrebare. Nu i-a știut nimeni și nu a vrut nimeni să-i știe, deși cu toții se știau între ei și cu toții știam de existența lor. Cu toate acestea, lui Marian Munteanu i se cere să probeze contrariul unor minciuni, să probeze că e nevinovat. Numai Marian Munteanu este obligat să fie alb și neprihănit, numai lui i se cere să fie „curat”. Doar Marian Munteanu trebuie să fie cel mai curat dintre curați, cel mai alb dintre imaculați. Numai Marian Munteanu nu are dreptul să fie ce vrea într-o țară în care trădarea de neam, slugărnicia, mizeria și lipsa caracterelor sunt ridicate la rang de virtute.
Mii de foști nomenclaturiști, securiști și turnători la Securitate au avut voie și chiar au fost sprijiniți să facă ce vor ei în țara asta. Orice fost comunist a avut voie să fie ce vrea el în România de după decembrie 1989. Doar Munteanu este obligat să răspundă la nesfârșit unor întrebări stupide. Doar cetățeanul Marian Munteanu, oponent al sistemului comunist, n-are voie să facă ce vrea el. Oricine are voie, numai nu Marian Munteanu.(http://lumearomaneasca.ro/index.php/2016/06/14/oricine-numai-nu-marian-munteanu/)

Cum poate vindeca Biserica o țară? Cu ceea ce numai HRISTOS poate să facă: redându-i SUFLETUL POLITIC.

”Ce înseamnă să ai „suflet politic”?
Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altorasă consideri problema pîinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală, iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricînd deveni — cum atît de frumos a spus Iorga — un om public în zilele de urgie.
Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere, zău, nu era dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte roboţi nătîngi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să punem capăt discriminării politicii. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.”
( N. STEINHARDT)

CE SPUNEȚI?


”Democratia liberala, asa cum o avem noi acum, este considerata de crestini (cu exceptia unor fundamentalisti) ca fiind cel mai bun regim politic dintre toate cele posibile. Si sunt primul care va fi de acord cu aceasta afirmatie.
Doar ca democratia presupune participare. Iar crestinii sunt, din pacate, prezente timide pe scena publica. Marele cler crestin (ca e catolic, ortodox, anglican, luteran sau baptist, diferentele sunt minime) prefera sa isi asume din oficiu o separare a bisericii de stat ce duce inevitabil la incapacitatea crestinismului de a-si prezenta valorile in spatiul public. Fie ca negociaza cu statul, fie ca nu o fac, crestinii ignora un aspect esential: democratia nu este totusi „despre stat“, ci este „despre popor“. Democratia se asigura, sau ar trebui sa o faca, ca statul, sau macar unele dintre institutiile sale, reprezinta vointa, idealurile si sperantele intregii natiuni.  
Iesind din jocul politic in virtutea acestei stranii separari de stat, Biserica nu face altceva decât sa contribuie la excluderea vocii crestine din spatiul public si sa ajute la consolidarea la putere a unor forte a si anticrestine (comunisti, marxisti, ateisti, „umanisti“, anarho-ecologisti) ce nu au scrupulele crestinilor de a se implica integral (cu tot cu propriile valori) in spatiul public.”( BOGDAN DUCA revista CULTURA)

vineri, 28 octombrie 2016

LUCRUL la care creştinilor le e şi frică să se gândească!


- Dupa opinia Sfintiei Voastre(parintele CALCIU n.n.) tinerii trebuie sau nu sa se implice în politica? Dar preotii? Si daca o fac, în ce fel sa o faca?

- Aceasta este o mare si dureroasa preocupare pentru mine. În primul rând, ceea ce se întâmpla în America, Europa si în România, nu este politica, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetateanului în treburile cetatii. O datorie nobila. Politicianismul este implicarea cetateanului în jefuirea cetatii si a locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sarac, alunga pe speculanti din templu, îl numea pe Irod vulpe si pe farisei morminte spoite, facea politica nobila. Politicianismul vine cu o serie nesfârsita de institutii demonice dupa el, viata sociala este murdarita pâna în cele mai intime fibre.

Desigur, Biserica face politica si trebuie sa faca, dar politica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mântuieste prin Biserica. Daca Biserica sta în afara cetatii, înseamna ca a dezertat de la datoria ei: ea nu mai mustra pe conducatorul ticalos, nu mai apara pe cel sarac, nu mai propoveduieste cuvântul în societate, în închisori, în scoli, în lumea tinerilor pierduti, în casele bogatilor îndemnându-i la milostenie, restituind astfel macar o parte din bunurile furate de la cetatean, nu se mai ridica împotriva coruptiei.

În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoti si chiar cu ierarhi posibilitatea ca Biserica sa vindece ranile tarii, sa moralizeze viata publica si, mai ales, lumea politica, prin implicarea preotilor în politica. Nu în sensul formarii unui partid crestin cu preoti si ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasata de Hristos si o coborîre în arena politicianista, unde fiarele salbatice i-ar fi sfâsiat, ci prin promovarea unor persoane civile în viata politica. Asta însemna ca Biserica, în fiecare sat si oras, sa-si dedice o parte din timpul sau cetatii, în sens politic nobil, sa vada care sunt cetatenii buni, cei mai buni si necorupti pentru a fi promovati în alegeri. Acestia trebuiau sa fie oameni de credinta, cu fapte bune, cu duhovnic care sa depuna buna garantie pentru ei, promovând astfel o elita politica pe baze morale si nu pe o propaganda desantata sau pe bogatia acumulata prin jaf. Astfel, baza propagandei candidatilor nu s-ar mai fi facut cu cheltuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvântul Bisericii. Parea o utopie si era, atâta vreme cât ierarhia Bisericeasca, de la vladica si pâna la ultimul credincios – poporul lui Dumnezeu – nu întelegea misiunea politica a Bisericii, asa cum am aratat mai înainte.

Îmi aduc aminte ca un preot, la o conferinta în Timisoara pe aceasta tema, mi-a spus public: "Parinte, Preacuviosia Voastra ne spuneti aici niste lucruri pe care noua ne este frica si sa le gândim". Era exprimarea unei stari de fapt, întretinute cu voie sau cu ne-voie în lumea româneasca. Daca s-ar fi facut asa, fara zdruncinare si fara acuzatii teatrale din timpul propagandei electorale, nu ar mai fi fost nevoie de presedintele Basescu – o tranzitie la o lunga perioada de tranzitie – si nici de implicarea României în razboaie nedrepte din spatiul orientului, sau în adapostirea unor închisori secrete în care tortura este tratamentul prizonierului de razboi, asa cum pare a se fi întâmplat. Nici o institutie din România nu ar putea face aceasta revolutie în spirit. Numai Biserica. Singura Ortodoxia.

În perspectiva planului meu, oamenii politici buni nici nu ar fi avut nevoie sa faca o propaganda religioasa (eu sunt însa pentru aceasta) pentru ca oamenii i-ar fi recunoscut din faptele lor: Dupa roadele lor îi veti cunoaste (Mat. 7 : 20).( interviu luat de revista ROST părintelui Calciu Dumitreasa)